Delhi-r

La început, New Delhi a fost o surpriza oarecum plăcută. Am auzit și citit multe păreri negative ‒ că ar fi cel mai dificil oraș din India și cel mai de evitat ‒, dar cum eu zburam acolo și, de fapt, aveam și treabă, m-am resemnat și oarecum pregătit pentru ce e mai rău. Ajung, însa, în Delhi la 7 dimineața, mă opresc jumătate de ora la Costa Coffee să beau o cafea după o noapte nedormită în avion, schimb bani, iau un taxi prepaid din aeroport (deci nu are cum să mă păcălească șoferul la preț), știu la ce hotel vreau să stau, n-am rezervare, dar nici nu cred că am nevoie.

Taximetristul drăguț, no english, dar big smile. Încercăm o conversație despre România și unde se situează ea pe harta Europei, dar până la urmă renunțăm amândoi din cauza barierei lingvistice și geografice. Pe drum spre hotel mergem vreo oră pe bulevarde largi, cu 2-3 benzi pe sens și copaci de-a lungul întregului drum, din când în când câte o clădire colonială impunătoare și frumos renovată. Hmm, nu e rău pentru cel mai neprietenos oraș din India.

Traficul, însă, e amețitor; zgomotul din trafic, asurzitor. Nici nu prea are cum să fie altfel ‒ Delhi e unul dintre cele mai populate orașe din lume, cu 13 milioane de locuitori și trafic proporțional ‒ sute, mii de mașini, autobuze, ricșe, biciclete și motociclete se întrec în zigzaguri neverosimile pentru un european, și da, chiar și pentru o bucureșteancă. Căldură mare, suportabilă totuși, vreo 35 de grade și un aer greu și îmbâcsit; poluarea se simte la fiecare respirație. Ajung la hotel, care e fix ca în descrierea din ghid ‒ curat, ieftin, civilizat și, la parter, lângă recepție, are o mică brutărie cu prăjiturele, brioșe și alte bunătăți, printre care și WiFi (prăjitura mea preferata).

Pentru cine nu a mai călătorit în țări suprapopulate, New Delhi cred că poate fi un șoc, mie, însă, de când am fost în Africa Neagră, îmi sunt destul de familiare haosul general, mizeria și vânzoleala continuă de pe strada.  Pe străzile din Paharganj, zona unde stau, e plin de backpackers, magazine, chioșcuri, gunoi, tarabe cu fructe, hoteluri, vaci, sărăcie, biciclete, câini, ricșe, culoare, mult praf și foooaaarte multa gălăgie.

Nu mi-a prea ars de poze în Delhi, am făcut doar câteva, cu telefonul, din ricșă.

motor

Ricșă văzută din ricșă

Ricșă văzută din ricșă

Țigăncușă cerșetoare la semafor

Țigăncușă cerșetoare la semafor

Traficul din Paharganj

cărămizi

Ricșă eco

tradition

Intersecție în Paharganj

Intersecție în Paharganj

În balamucul din prima zi, când am tot umblat ca să înțeleg cum funcționează lucrurile aici, cât costa una-alta, ce găsesc de mâncare, etc (și în tot timpul ăsta fiind atentă să nu dea peste mine vreo ricșă sau motocicletă), câteva lucruri mă amuză, totuși. Unul ar fi bărbații pe motocicletă care trec în viteza la centimetri distanță și cărora li se vad doar ochii, pentru că au o batistă albă legată pe față, ca să se protejeze de aerul super poluat, și care arată ca niște bandiți fugiți de la locul jafului. După care ar fi bărbații mai în vârstă, cărunți, de obicei șoferi de ricșă, care au părul vopsit cu henna roșie, unii chiar și barba, și care arată cel puțin ciudat.

părul vopsit cu henna roșie

Dar probabil cel mai amuzant lucru e accentul indienilor în engleză. La primul contact e hahaha, uite cum spune …ăăăă…ce spune, de fapt? Pur și simplu nu înțeleg ce vorbește omul din fața mea, de la recepție, de exemplu. Și cu oarecare jenă, îl rog să repete. Și omul repetă, și eu tot nu înțeleg. Ok, îl rog să îmi mai spună încă o data. Ei bine, nici a treia oara nu înțeleg. Deja pentru mine situația devine jenantă. Din fericire, el nu pare să pună la suflet. După nici 2 săptămâni, am ajuns la un nivel de înțelegere de 80-90%, ceea ce nu e rău deloc. Ocazional, însă, mai apar situații în care nu înțeleg ce spune interlocutorul, și ori insist până înțeleg, ori renunț. Dar deja fără sentimente de vinovăție.

De a doua zi încep să simt că Delhi nu e chiar o plimbare prin parc, și că cel putin doua lucruri sunt greu de suportat – aerul condiționat din orice magazin, hotel, restaurant, bancă, muzeu, etc, care e probabil setat pe 16-18 grade, și șocul termic pe care îl resimt de câte ori intru sau ies de undeva, cum îmi îngheață picioarele în flipflopși și începe să mă doară capul aproape instantaneu. Într-o măsură mai mica, dar totuși semnificativa, mă deranjează aerul ne-condiționat, adică cel pe care îl respir pe stradă. Care e îmbâcsit și greu și cu care trebuie totuși să mă obișnuiesc.

schelă

Cu oamenii pare să fie cel mai simplu – la prima vedere indienii sunt prietenoși, zâmbitori, micuți, urăței, și… foarte mulți. Femeile sunt de departe mai spectaculoase decât bărbații, datorită culorilor exuberante ale sariurilor și bijuteriilor strălucitoare. Galben, roz intens, portocaliu și roșu sunt culorile care înviorează praful și sărăcia din jur și ii dau un farmec care simt că o să se amplifice după ce plec din Delhi, care e totuși un oraș modern și occidental, unde multe femei au dat sariul pe jeans, dar unde totuși mai vezi pe stradă printre mașini scumpe și o căruță plină cu saci trasă de un… om, nu de un animal. Sau femei cărând cărămizi pe cap.

sari galben

Femei în sariuri, accesorizate cu teancuri de cărămizi

cărămizi pe cap

În zilele următoare aglomerația din trafic și poluarea din aer încep să devină opresive, și Delhi îmi pare din ce în ce mai neprietenos și obositor. Știu că sună ciudat, dar numai să petreci timp în trafic, în Delhi, stând jos într-o ricșă, e extenuant. Distanțele sunt enorme, și dacă vreau să ajung din locul A în locul B trebuie să iau o ricșă, pentru că taxiuri-mașină nu exista decât către aeroport. Ricșa, deși arată ca o trotineta cu acoperiș, merge totuși cu 40-50km la ora, și, cum e deschisă, iau în față tot praful și poluarea din aer, vacarmul de pe strada e asurzitor și epuizant, așa că, după 30-40 de minute, când ajung la destinație, mă simt asa de agresată și îmbâcsită de toată nebunia din jur încât tot ce îmi doresc e să fac un duș și să mă culc.

piața

Delhi e un oraș plin de paradoxuri, mizeria și luxul coabitează firesc, la fel secolul 19 și 21. Și în contrast cu zonele verzi și spațioase construite de englezi, sunt zonele ultra populate, adevărate furnicare în care odată ce ai intrat nu mai știi cum sau pe unde să ieși. Am fost în câteva zone comerciale în care lumea se calcă în picioare pe stradă la un mod greu de descris, probabil că nici n-am ajuns la o ora potrivita, și după ce am fost blocată în ambuteiaje în traficul pietonal am decis că Delhi e prea mare și prea haotic ca să îl pot cuprinde și cunoaște în câteva zile, asa că mai bine plec în Jaipur, unde știu sigur că voi găsi ceea ce caut, și fiind un oraș mai mic, probabil că e ceva mai user-friendly.

Ce mi-a plăcut cel mai tare în Delhi? Că am stat puțin. Și că sunt în sfârșit în India, și am 5 săptămâni în care să ne cunoaștem și să ne împrietenim. A, și un vegetable thali de la mama lui ;).

thali

Comentarii: Adaugă un comentariu Categorii: Delhi, India Etichete: