Așteptând-o pe Kumari

Femei in varsta asteptand-o pe Kumari

Kumari are astăzi nouă ani. În urmă cu cinci ani, când era o fetiță încă agățată de fusta mamei, viața ei s-a schimbat radical. Aproape peste noapte a fost luată de acasă, transformată în zeița Kumari și închisă în turnul ei de fildeș actual, Kumari Ghat.

Oamenii o venerează, îi adresează rugăciuni, se prosternează la picioarele ei și îi cer binecuvântarea în rarele ocazii în care o pot vedea, pentru că zeița nu iese din palat decât de trei ori pe an. De alte zece ori pe an Kumari apare la fereastra casei, doar pentru a le face cu mâna muritorilor de rând. În total, treisprezece apariții publice, în timpul cărora piciorușelor ei sfinte nu le este îngăduit să calce pe pământ. În cele trei procesiuni religioase în care iese în oraș, Kumari este așezată pe un tron aurit și plin de flori, urcat sus, pe un car tras de câțiva bărbați pe mai multe străzi din Kathmandu. În restul timpului, locuiește în casa-palat, împreună cu mai mulți preoți hinduși care au rolul de a o îndruma pe drumul care i-a fost hărăzit, lăsând la o parte faptul că, înainte de a fi zeiță, Kumari este un copil. Întreaga ei ființă este considerată perfectă, de aceea orice boală gravă, orice cicatrice sau sângerare cât de mică care, de fapt, ar trăda natura ei umană, ar descalifica-o imediat și și-ar pierde statutul de Kumari. Așadar, zeița trebuie manevrată cu mare grijă de toată lumea, inclusiv de ea însăși.

În tradiția religioasă hindusă din Nepal, Kumari Devi este venerarea unei fetițe pubere ca manifestare a energiei divine feminine. Kumari i se spunea și zeiței Durga când era copil, cuvântul însemnând virgină în sanscrită. Kumari este aleasă din cadrul grupului etnic newari, la vârsta de patru sau cinci ani, după criterii fizice foarte stricte, după care este supusă unor teste de rezistență psihică care să certifice că micuța va face față rolului divin extrem de solicitant. Fetița devenită zeiță se rupe total de viața ei anterioară, de familie și de copilărie și, până la prima menstruație, când își pierde puritatea și deci, redevine umană, rămâne cea mai populară zeiță vie din Nepal. După care rolul îi este luat de o altă micuță inocentă. În mod surprinzător, Kumari nu este unică, mai multe orașe din Nepal având propria lor zeiță vie, însă nici una dintre ele nu este la fel de populară ca cea din Kathmandu.

Părinții ei naturali au voie să o viziteze doar de două ori pe an, în vizite oficiale. Kumari nu aleargă, nu se joacă și nu face prostii. Oricum nu ar avea cu cine, dar nici nu-și poate permite să-și julească vreun genunchi. Secole de-a rândul, de când există această tradiție, Kumari nu primea nici un fel de educație; ce ar fi putut să învețe o zeiță de la muritorii de rând? Însă recent, spiritele luminate care se ocupă de ea au luat în calcul și viața ei ulterioară, de revenire la statutul uman, când va fi o fetiță de unsprezece-doisprezece ani care trebuie să meargă la scoală, să scrie și să citească, printre altele. De aceea, ultimele câteva generații de Kumari au profesori personali de la care primesc o educație similară cu cea de la școală.

În mod absolut întâmplător eram în Kathmandu chiar în prima zi din anul ăsta în care Kumari ieșea pe străzile orașului. Citisem despre ea și intenționam să merg să vizitez curtea interioară a palatului în care locuiește, e de altfel obiectiv turistic, însă în nici un caz nu mă așteptam să o și văd pe Kumari. Eram deja de o săptămână în Kathmandu când, pe 8 septembrie, pe lângă haosul obișnuit de pe stradă se simțea o febră generală, mai ales după amiază, când mai erau doar patru, trei, două ore și gata, o puteau revedea cu toții pe Kumari după un an întreg. Cu vreo oră înainte de marea apariție m-am dus la hotel să îmi iau aparatul foto și am pornit pe jos, spre Piața Durbar, cel mai frumos și mai vechi loc din Kathmandu. De altfel, acolo locuiește și Kumari, într-unul din palatele din piața monument istoric (în patrimoniul UNESCO), presărată cu temple și palate construite în secolele 16 și 17. M-am gândit că nu am cum să o ratez dacă merg spre direcția din care trebuie să vină. Sigur, strada îngustă pe care am ales-o eu nu era singurul drum pe care ar fi putut să vină, însă m-am luat după sutele de oameni care o mărgineau pe toată lungimea și care, fie stăteau jos, ținând de locul lor prețios, fie erau în picioare, de vorbă cu vecinii sau cunoscuții.

Asteptand-o pe Kumari pe treptele templului

Se simțea în aer că toată lumea o așteaptă, era un spectacol în sine așteptarea adesea cuminte și tăcută a majorității, așa că nu m-am oprit să îmi țin un loc cu vizibilitate bună, pentru mai târziu, cum am văzut că se făcea, ci am preferat să merg în întâmpinarea zeiței pentru a-i vedea pe cât mai mulți din spectatori.

Asteptand-o pe Kumari pe trotuare

Cele mai multe femei păreau să fie îmbrăcate cu ce aveau ele mai frumos, sariuri roșii, sclipitoare peste tot, accesorizate cu bijuterii de aur după bugetul fiecăreia.

Femei in sariuri rosii

Oamenii în vârstă, care au văzut mai multe Kumari la viața lor, erau curioși în continuare să o vadă și pe cea de acum. Pentru copii, care o vedeau, poate, pentru prima dată, era în mod evident un motiv mare de entuziasm, chiote și țopăială în jurul părinților.

Tot făcând poze am ajuns în Piața Durbar, lumina era din ce în ce mai proastă, cerul acoperit, stătea să plouă și se mai și se întuneca ușor. Speram totuși să facă o minune și pentru mine micuța Kumari, să îmi dea puțin soare. Din păcate, rugămintea mea n-a ajuns până la urechile divine, așa că m-am descurcat cum am putut cu lumina din dotare. În piața erau deja mii de oameni, nu avem cum să pătrund fizic de atâta înghesuială, asa că am preferat să stau în capătul străzii pe care urma să intre carul imediat după ce trecea prin piață. Cele câteva temple din piață au o formă piramidală, care le face să fie puncte de observație perfecte, mai ales că locul de rugăciune este în treimea de sus, iar în rest au câteva trepte înalte pe care în mod obișnuit lumea stă la privit sau la povestit, turiștii fac poze și se odihnesc între două obiective. Acum, singurul templu de acest fel care era în raza mea vizuală era plin ochi de oameni, nu aveai loc să arunci un ac.

Multime asteptand-o pe Kumari pe treptele templului

Eu aș fi aruncat măcar o privire înspre direcția din care ar fi venit Kumari, însă era imposibil să pătrund, probabil trebuia să vin să îmi țin loc de dimineață. Asa că am rămas pe stradă, oricum, la cât era de îngustă, aveam șanse să fiu destul de aproape de car și să o văd bine. În sfârșit, se aud niște chiote din piață, noi, cei de pe stradă nu vedeam nimic, dar toată lumea a luat foc într-o clipă. Gata, vine! Ce să zic, după atâta anticipare, de-abia așteptam să o văd. După vreo cinci minute, cât i-a luat să treacă pe culoarul strâmt care i-a fost rezervat în piața prea puțin încăpătoare, mult așteptata zeiță vie își face apariția și pe strada noastră. Stupoare! Pentru mine, cel puțin. Nu se vedea mai nimic din Kumari. Sus, pe platforma carului se vedea un tron cu pagodă, încărcat cu ghirlande de flori, o mogâldeață indescifrabilă înauntru și pe margine mai mulți bărbați îmbrăcați la fel, soldați înarmați, preoți, mai puțin actrița principală.

Carul tras de oameni

Uitasem că micuța are nouă ani și probabil puțin peste un metru înălțime, stă jos pe un tron mult mai mare decât ea, cu o pagodă peste și este hiper accesorizată cu toată regalia aferentă unei zeițe. Și mai era și lumina foarte proastă și se întuneca, dar de asta m-am lamentat deja mai sus. Până la urmă, carul a ajuns totuși suficient de aproape de mine cât să mă calce rău pe picior unul dintre soldații (în bocanci) care-l proteja de posibilele asalturi entuziaste ale mulțimii. Eram în flip-flops, un detaliu dureros chiar atunci. Evident, carul a trecut de mine și am ratat să o văd pe Kumari în cele câteva clipe cât era suficient de aproape, fiind mai preocupată de ușoara paralizie a degetelor de la piciorul stâng. Până la urmă am reușit să mă regrupez și, după momentul inițial de panică a urmat unul de resemnare, în care m-am gândit asta e, am ratat-o, ce karma pot să am și eu măi Buddha, Shiva, Durga sau care mai sunteți prin zonă…. M-am uitat după carul care se îndepărta, îl vedeam din spate cum este înghițit de mulțime, deci nici o șansă să trec dincolo.

Carul din spate - Kumari

Sunt momente în viață în care încăpățânarea este, cine-ar fi crezut, o calitate. Ăsta a fost unul din momentele mele glorioase de încăpățânare în care, după dezamăgirea inițială, m-am remontat și mi-am zis că nu mă interesează detalii de genul nu am cum să trec de car, de soldații care îl protejează și de mulțimea lipită de el. VREAU SĂ O VĂD PE KUMARI. Se-aude, zeilor? Printr-o întâmplare a sorții sunt fix astăzi, aici, e și ziua mea de nume pe care desigur, nu mi-o serbez, și am în continuare 10 degete la picioare, deci nimeni și nimic nu mă poate opri să o văd totuși pe Kumari și eventual, aș aprecia nespus, să îi fac o poză. M-am uitat spre carul care se îndepărta să văd care dintre laturi era mai vulnerabila și mai prost păzită, ca să mă pot infiltra. Marele avantaj, recunosc, a fost că eram femeie și în plus străină, că altfel nu cred că m-ar fi lăsat soldații să trec, rolul lor era să împiedice accesul unora ca mine. În plus, păreau destul de tensionați în timp ce avansau încet, ținându-se de mâini, aproape lipiți de zidurile caselor pe lângă care treceau. Mi-am făcut loc până la primii soldați și i-am luat cu Namastee! I really need to get in front of the chariot, pleease, help me pass! Nu cred că au înțeles o iotă din ce le-am spus (în afară de namaste), dar sigur au citit rugămintea din ton, pentru că am simțit venind de la ei nu doar un accept tacit, dar și un soi de grijă să mă protejeze sau, oricum, să nu mă împiedice să trec, ceea ce puteau face foarte ușor. N-a fost simplu să mă strecor până în partea cealaltă, era să rămân și un pic desculță, dar până la urmă am reușit. După ce am trecut, am continuat să merg ceva mai în față, ca să am mai mult timp până ajunge iarăși aproape carul, să îmi pregătesc aparatul, să văd din ce unghi fac poza, mă rog, detalii. A venit însă mai repede decât mă așteptam și Kumari era de fapt destul de sus ca să o văd bine, m-am tot chinuit să o prind în poză și n-am reușit decât ceva vag și de fapt, nici nu am văzut-o cu ochiul personal, ci doar foarte scurt prin vizor. Bărbații de sus, din car, aruncau flori către mulțime, iar cei care le prindeau le sărutau mai întâi, după care și le puneau în creștetul capului, ca un fel de binecuvântare, aș zice. Eu însă, o ratam a doua oară pe Kumari. O performanță, aș zice. Deci nu îmi mai rămânea decât să încerc și a treia oară, nu?

Oameni întinzând mâinile pentru a primi flori

Așa că am trecut încă o dată din spate, în fața carului, tot cu ajutorul soldaților. Acum însă, m-am dus mult mai în față și m-am înghesuit pe prima treaptă a unei scări de la intrarea unui magazin, alături de alte câteva femei. Au fost drăguțe și m-au lăsat și pe mine, că altfel de jos, de la nivelul străzii, cu toată înălțimea mea peste media locală, nu băteam ca lumea până la Kumari. Stăteam practic într-un picior pe treapta respectivă, nu aveam loc și pentru al doilea, dar mă înclinasem ușor spre femeia din spatele meu care m-a și tras un pic spre ea, grijulie, să nu mă dezechilibrez și să pic în mulțime. Și, slavă zeilor, de data asta am apucat să mă uit la Kumari atent, mai curioasă să o văd decât să îi fac o poză.

Kumari Devi în car

Îmi zisese cineva că dacă se uită Kumari în ochii tăi ai noroc tot anul. Deci toată lumea se înghesuia să fie cât mai mult în raza ei vizuală. La mine nu s-a uitat, însă eu am putut să mă uit la ea un număr limitat de clipe, suficient însă cât să văd, scufundată în imensitatea carului și a decorului, o fetiță tristă, fardată și accesorizată faraonic, fără nici o reacție la toată nebunia din jur, cu o privire de statuie, care nu părea să focalizeze pe ceva sau cineva. Nemuritoare și rece. O zeiță vie, dar care părea totuși, să nu trăiască.

Kumari Devi

Copiii din stradă, mult mai neîngrijiți și mai săraci, păreau mai fericiți să fie copii decât Kumari zeiță. Dar mă îndoiesc că a întrebat-o cineva ce preferă. Femeia din spatele meu era împreună cu fetița ei, o puștoaică de vreo 11-12 ani. După ce a trecut carul de noi am coborât toate trei de pe treaptă și am stat un pic de vorbă cu cea mică, care vorbea engleză. Printre altele, am întrebat-o dacă știe că zeița nu locuiește cu părinții ei. Așa credea, dar nu era sigură. S-a întors spre mama ei, care i-a confirmat ceea ce eu știam deja, că micuța Kumari nu locuiește cu familia. Atunci, nu e mai bine să fii o fetiță obișnuită și să stai cu familia? am întrebat-o. Of course it’s much better with the family! mi-a răspuns puștoaica în timp ce își strângea mama în brațe cu un zâmbet drăgăstos.

Comentarii: Adaugă un comentariu Categorii: Kathmandu, Nepal Etichete: